Vreau să nu-mi pierd nebunia din cauza majorităţii. Mă întâlnesc prea des cu factorul care de fapt nu ne lasă să trăim liniştiţi şi care ne macină mintea: Ce trebuie şi ce nu trebuie.
Dragii mei, cine hotărăşte asta, ce criterii de evaluare avem? Când vom înţelege că trebuie ăsta noi îl controlăm…şi tot noi îl facem să existe. Nu vă mai raportaţi la ce zice X şi ce zice Y , doar am mai discutat despre asta… Nu vă raportaţi decât la moralitate, căci până la urmă… abia asta trebuie să facem.
Trebuie ăsta e un fel de bau-bau pentru munca mea şi pentru mintea clienţilor mei. Fie ei că pun la cale o nuntă, un botez sau o petrecere caritabilă, bau-baul ăsta nu mă lasă pe mine să intru în sufletele lor şi să eliberez pasiuni, culori si vise. Nu mă lasă să-i ajut să vină cu idei nebune şi frumoase pe care toată lumea să le aprecieze. Bau-baul ăsta, în cazul în care îndrăznesc să viseze la ceva frumos, zice repede „Nu, nu, nu se poate…cine a mai văzut? Trebuie să facem cum se face!”
Oameni buni, ăsta e farmecul nostru împreună: trebuie să facem ceva ce nu s-a mai văzut! Nu vrem ca la vecinu, nici ca la văru, nici ca la baiatu’ colegei de serviciu sau fiica primarului. Nu mai trăim în epoca aceea. Gata, s-a terminat. Acum vrem rafinament ca la Paris, o tematica de ceai englezesc ca în Londra sau o variantă marină desprinsă parca din insulele Elladei. Cine zice că la un „trash the dress” trebuie să facem poze cu tematică? Aia e o sedinţă foto cu tematică, la”trash the dress” facem rochiţa şi costumul varzăăăă!
Haideţi să încercăm să nu mai adaptăm puţinele lucruri deja existente şi frumoase, la influenţe româneşti cu iz comunist. Haideţi să adoptăm şi noi influenţele occidentale şi să-i lăsăm pe specialişti să-şi facă treaba. Nu le ştim noi pe toate iar ce trebuie şi ce nu trebuie ţine de o închistare a minţii noastre crescute tot din comunism.
Tăiesc experienţe care-mi provoacă o multitudine de stări. Stau, mă gândesc, mai dau un telefon unei prietene, două să mă calmez, mă gândesc iar şi realizez că nu toţi suntem la fel şi că avem nevoie de educaţie în sensul ăsta. Îmi dau seama că de multe ori sistemul ne învinge şi nu ne lasă să trăim visul unei nopţi magice, al unui eveniment la care toată lumea să exclame de entuziasm.
Nu vreau şi nu accept să-l las pe bau-bau să-l mănânce pe Fat Frumos – mirele şi pe Ileana Cosânzeana – mireasa şi povestea lor plină de fericire, cântece, pudră fermecată, flori vesele si un alai care dansează trei zile şi trei nopţi la petrecerea celor doi îndragostiţi. Nu-l las pe bau-bau să transforme toata povestea frumoasă într-un coşmar maro cu crem, că doar aşa trebuie în sala asta cu lemn, într-o poveste cu final trist, la fel ca altele, cum au mai fost şi vor mai fi, într-o seară din care nu am reţinut mai nimic… abia dacă îmi amintesc cum a fost îmbracată mireasa… noroc că poartă alb (că doar aşa trebuie).
